Pot să scriu doar noaptea, şi trebuie să fie târziu, foarte târziu… şi linişte. Aşa era şi atunci, târziu, şi s-a făcut aşa de târziu încât a devenit devreme. Eram noi, cu familiaritatea, râsetele cristaline, lejeritatea cu care mereu ne spunem totul, pulovărele oversize (pentru că se lasese în sfârşit umpic de răcoare) şi veşnicile discuţii despre lume şi viaţă.
12:00. Auzeam cum apa se loveşte de stânci în timp ce îmi plimbam mâinile prin nisipul fin care încă purta urmele razelor de soare. Nu văzusem demult cerul atât de înstelat şi demult nu mai avusem parte de o noapte albă.
Ştii zilele alea care îţi dau cumva impresia că aşa e viaţă ta, că n-au să se se mai termine şi că n-ar trebui să se mai termine, şi nopţile în care nici măcar o secundă nu trebuie să te gândeşti cum te vei trezi devreme la dimineaţă? Sentimentul de veşnicie mă cuprinse pe de-a-ntregul şi lumea mea era atunci şi acolo, atât.
Un platou mare cu felii de fructe umplea locul gol din mijlocul nostru. Nu aveam semnal aşa că singura muzică care o auzeam era sunetul valurilor. Amintirile amuzante ce erau povestite mă duceau mereu la câte o perioadă a cărei oglindă erau nopţile noastre nedormite din trecut.
Dacă la început îmi dădeam somnul preţios pe momente în care încercam să ne cunoaştem şi să ne acceptăm pe noi înşine, au urmat nopţile în care ne consolam, ne descopeream răni. În astfel de seri concretizam ce găsisem eu că mă formase greşit în timp: obiceiuri, respingeri, sentimente negative, reacţii, moduri de gândire, replici, păcate ce nu erau neaparat ale mele, ci le culesesem pe drum, fuseseră provocate, moştenite, vorbe aruncate înspre mine mereu care îţi rămân în subconştient şi apoi le devii… Era că un fel de terapie şi în acest punct acceptarea nu mai era o opţiune.
Ştiam cât de cât să înot dar cât de mult să folosească atunci când cineva te ia şi te aruncă chiar în largul marii?! Oricât mergeam spre ţărm, dădeam tot spre apă. Da, vindecarea e un proces ce ţine o viaţă, şi da, sunt multe momente în care ai impresia că ai ajuns exact de unde ai pornit. Dar totuşi cu ajutorul Tatălui Ceresc am mers aşa de departe.
A fost lungă perioada în care nopţile albe parcă furau ceva indispensabil, mai clar, productivitatea la locul de muncă, o zi complicată şi plină ce se cerea trăită nu dormită, aşa că au fost pe cât de rare pe atât pe scurte. Acum însă ceva era diferit: noi!
Valul mai dădu încă odată de stânci şi se făcuse ora 1:45. In seara asta discuţiile noastre nu mai erau îndreptate înspre a ne cunoaşte, înspre trecut, drame, înspre alţii. Nu am mai fi avut răbdare de astfel de subiecte.
Priveam lumea din afară, într-un mod realist şi o înţelegeam aşa cum e.
Am început să zâmbesc aiurea în conversaţie. Mi-am adus aminte că exact ăsta era sfatul dirigintelui meu. Eu însă îl contraziceam mereu: “Cum să priveşti din afară? N-ai trăi, n-ai simţi!”. ziceam eu, pe atunci, aprig apărător al sentimentelor. Nu ştiam că cel mai frumos trăieşti atunci când înţelegi, când alegi, când simţi mirosul toxic al unei relaţii, al unei vorbe, al unui gând şi poţi să te detaşezi, când ştii să pui limite, când recunoşti manipularea, când ştii unde se termină respectul, când poţi să priveşti la un om şi să înţelegică ce face sau spune vorbeşte despre el nu despre tine. Şi mai ales când poţi să te uiţi la acţiunile tale şi să ţi le asumi fără să încerci să găseşti vinovatul în floră, faună, prognoza meteo, cer, iad, astre.
Dacă până acum trăiam cu ceea ce ne alesese, acum alegeam cu ce să trăim.
Exact aşa a fost şi discuţia din noaptea aceea.
3:59am şi toată lumea căzuse deacord că oamenii ce trebuie să ne înconjoare sunt cei asumaţi, care îşi doresc să practice bunătatea, blândeţea, oameni reali, loiali, care vor tot ce-i bun de la viaţă şi încearcă să ofere la fel, care nu se complac în partea acră a sarcasmului şi în antisocialism; oameni care îşi doresc să evolueze, să trăiască liber şi frumos, care demult au început procesul de vindecare; oameni care aleg, nu se conformează cu ceea ce primesc!
E 4:30 şi cum soarele începuse să răsară puteam acum sa privesc la feţele somnoroase a persoanelor din jurul meu conştientizând că nu mai sunt aceleaşi ca atunci când ne-am cunoscut, motiv pentru care, probabil, nu fac parte dintre cei pe care i-am pierdut pe drum.
E 5: 25. Pentru cei cărora le trebuie 10 alarme ca să se trezească pe ora 9 (like me), probabil într-o oră şi 5 minute va suna prima. La noi însă apa continuă să dea de stânci. Un pescăruş umpic prea matinal zboară deasupra unei bărci de pe mal, iar vântul suflă un aer plăcut. Toţi dormeam acum pe nisipul pătruns din nou de razele soarelui, în jurul platoului pe care mai erau doar două boabe rătăcite de struguri.

(photo-Insta)

Love it, live it, like it, share it:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *